Povestea Castelului Sturdza din Miclăușeni care a supraviețuit războaielor și comunismului

Pe colinele molcome ale Moldovei, la limita dintre județele Neamț și Iași, pe teritoriul comunei Butea, se ascunde în pădure o bijuterie arhitecturală unică: un castel neogotic ale cărui ziduri au rezistat în ciuda războaielor, invaziei sovietice, incendiilor și comunismului.

La Castelul Sturdza, pe fosta moșie a Miclăușenilor, domnițe cu crinoline însoțite de domni cu frac trăiau povești de dragoste sau mari dezamăgiri. Aici poposeau călători străini în peregrinările lor în ținuturile Moldovei, boierii din Divan puneau la cale alianțe și destrămau urzeli. Dimineața, în zori, un duel punea capăt unei vieți, dar nu și unei drame. Aici, George Sturdza şi soția sa, Maria Ghica, visau să îmbătrânească liniștiți și, după ce ei nu vor mai fi fost, din cotloanele castelului să răsune iarăși glasuri de copii. Dar nu a fost să fie așa.

În lumea de altădată a castelanilor

Din gramofon răsună un vals care ne poartă în lumea de altădată. „Totul a început cu o poveste de dragoste, dintre George Sturdza și Maria Ghica“, începe povestea ghidul Sebastian Marcoci. Intrăm pe nesimțite în lumea de altădată a castelanilor. Pășim încet pe podea și ne strecurăm cu mare grijă printre puținele exponate care au rămas din lumea lor, cu teamă parcă să nu se rupă firul care ne desparte de veacul apus. Palatul Sturdza din Miclăușeni, martorul mut al atâtor transformări istorice, provoacă emoție chiar și în ruină. De după funinginea secolelor și a incendiilor se întrevăd blazoane, rămășițe din lemnul scrinului negru, pătat de cerneala care a curs dintr-un toc de aur, semnul unde cândva atârna un candelabru ce arunca lumină de cristal la ceasul înserării, fereastra din lemn de trandafir care se deschidea pentru a lăsa să pătrundă în castel mirosul suav al primilor toporași, dogoarea zilelor de vară, soarele blând al toamnei și gerul Crăciunului care desena flori de gheață.

George și Maria și-au ridicat castelul în urmă cu 155 de ani pe fosta moșie a lui Miclăuș, vornicul care a primit de la domnul Alexandru cel Bun o mare suprafață din lunca Siretului. Însă, urmașii vornicului Miclăuş au vândut moşia vistiernicului Simion Stroici, care a construit un conac ale cărui rămășițe s-au păstrat până în anul 1880, când a început construirea actualului castel. Printr-un testament, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moștenire satul Miclăuşeni „Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet“.

Un castel sub blazonul Sturdzeștilor

La sfârşitul secolului al XVII-lea, urmașii lui Lupu Prăjescu, neavând moștenitori, au lăsat domeniul fraţilor Sturdza, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan. După ce acesta s-a căsătorit cu Maria Ghica, născută la Istanbul, acolo unde tatăl său era guvernator, au ales moșia Miclăușeni ca loc unde să trăiască și să-și întemeieze propria familie. Construirea castelului în stil neogotic, cu elemente decorative de inspirație germană, franceză și austriacă, a durat zece ani. „Era ca un dar de nuntă, iar cei doi au adus la castel tot ceea ce văzuseră mai frumos în perioada cât au stat în Occident unde s-au plimbat un an după căsătorie“, povestește ghidul pentru „Weekend Adevărul“. Castelul are o aură romantică, cu trei turnuri de strajă ridicate deasupra porților domeniului, cu ziduri dantelate și cu atenție la fiecare detaliu. Majoritatea decorațiunilor exterioare ale castelului reiau detalii din blazonul Sturdzeştilor, care conținea crucea cu șarpele și leul.

Interiorul era o adevărată bijuterie: plafoanele şi pereții au fost pictaţi în tempera de către Maria timp de zece ani, cu motive geometrice şi florale, mobila era sculptată în lemn de trandafir, la scara centrală s-a folosit marmură din Dalmaţia, iar la sobe, teracotă sculptată şi pictată. Încălzirea castelului se făcea prin pereți, pe timpul iernii, temperatura din interior fiind de 18-19 grade Celsius. Unele camere aveau parchetul similar cu tavanul, fiind create în oglindă. Castelul deţinea o vastă bibliotecă şi câteva colecții: de arme şi costume medievale complete, pentru cal şi călăreţ, colecţie de bijuterii, piese rare arheologice, numismatice şi epigrafice și o colecție de busturi în marmură de Carrara, tablouri vechi în ulei, reprezentând strămoși ai familiei Sturdza. În castel exista și o remarcabilă bibliotecă particulară, una dintre cele mai mari din Moldova, care cuprindea aproximativ 60.000 de volume, printre care incunabule şi multe ediții princeps sau foarte rare. Lucrările pentru finalizarea castelului au durat 24 de ani. Un tunel făcea legătura între castel și sat, iar în cramă se învecheau de la an la an vinuri obținute din podgoriile Moldovei.

Timp de 40 de ani a fost perioada frumoasă. Aici au venit în vizită Carol I în 1898, în timpul manevrelor militare din jurul Romanului, iar viitorul Rege Mihai I în anul 1939, după examenul de Bacalaureat, fiind însoțit de câțiva colegi de clasă. Ecaterina, singurul copil al lui George și al Mariei, a moștenit un castel fabulos – nu a avut parte nici de el, dar nici de fericire. În tinerețe, s-a căsătorit cu Șerban Cantacuzino, un prinț bogat din familia Cantacuzino, însă care a murit rapid din cauza unei boli incurabile.

Castelul și războaiele

În timpul primei conflagrații mondiale, o parte a castelului a fost transformată în spital militar, iar Maria Ghica şi fiica ei, Ecaterina Cantacuzino, au stat la căpătâiul răniților ca infirmiere. Aici l-au adus pe marele compozitor George Enescu, care le-a cântat răniților. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, castelul a fost abandonat, Ecaterina refugiindu-se la Roman, frontul fiind la mică distanță. Când a venit armata sovietică, ea era singura stăpână a castelului. Nu a reușit să salveze mare lucru. Castelul a fost devastat și mii de cărți au fost arse. În vreme de iarnă, soldații nu mai coborau după lemne și băgau în foc tot ceea ce vedeau la îndemână, tot ceea ce se putea arde: mobilier și cărți învelite în piele. La plecare, rușii au luat tot ce se putea lua: colecțiile, tablouri, armuri medievale, candelabre, bijuterii, argintărie. Peste vreme, s-au mai păstrat doar patru cărți originale, care se află în prezent la Academia Română. După ce au plecat rușii, au intrat și localnicii care au devastat castelul. File din cărțile rare ajunseseră să fie folosite pentru împachetarea mărfurilor din târgurile din Târgu Frumos, dar și obiecte de mobilier. „Unele mai sunt și acum în sat, mai primim donații cu obiecte rare furate demult din castel“, mărturisește ghidul.

Donație Bisericii și depozit de grâne

După război, Ecaterina Cantacuzino a donat castelul Episcopiei Romanului, dar și parcul în suprafață de 30 de hectare, biserica ctitorită de părinţii săi, cu scopul de a fi amenajată aici o mănăstire de maici. Comuniștii însă au alungat maicile din castel. Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit purtând numele de maica Macrina, la Schitul Cozancea din Botoșani, unde și-a găsit sfârșitul, în anul 1953, la vârsta de 80 de ani.

Superba construcție a devenit pe rând depozit de grâne, depozit militar de explozibil. La un moment dat, aici a funcționat și o casă de copii cu handicap psihic sever, până în anul 2001. Pe vremea cât avea această funcționalitate, la castel a izbucnit un incendiu la mansardă, care a distrus ultimele obiecte de mobilier originale ale castelului. În anul 2001, castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, iar centrul de plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu. De atunci a început renovarea castelului care nu s-a încheiat nici în prezent.

„Orient Express“, la poarta castelului

Chiar și în stadiu de ruină, locul a atras nume mari ale cinematografiei, fiind decorul filmului „Orient Express“, regizat de Sergiu Nicolaescu, el însuși având rolul principal, al prințului Morudzi. „E destul de necunoscut castelul de la Miclăuşeni, ca arhitectură, între castelele românești și eu zic că e un loc care ne face cinste. E o mănăstire minunată, lucrurile sunt extraordinare şi dovedesc existența unei culturi deosebite. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a înțeles foarte bine necesitatea noastră și a acceptat să filmăm la Miclăuşeni“, declara la vremea respectivă Sergiu Nicolaescu. „Orient Express“ a avut premiera în septembrie 2004 și a fost cel mai vizionat film românesc din acel an.

Castelul, deși în proces de restaurare, este deschis publicului. Costul unui bilet este de 20 de lei. Pe lângă lecția de istorie, turiștii pot lua masa la restaurantul din apropiere sau se pot plimba în voie în pădurea care împrejmuiește palatul. Anual, aici sunt organizate mai multe evenimente, cum ar fi un târg al meșteșugarilor, al tradițiilor de primăvară, al cărților pentru copii. La începutul lunii septembrie, turiștii au parte în fiecare an de o experiență în lumea la Belle Epoque printr-o „Călătorie la 1900“.