Eugen Ionesco și absurdul din Diaspora înainte de ’89: condamnat în România, sărac în Franța

Plecat în Franța împreună cu familia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Eugen Ionesco a fost salahor într-o fabrică de vopseluri – era atât de sărac încât pleca la piață cu speranța că va găsi ceva pe jos. În România, guvernul stalinist îl condamna la închisoare din cauza unui pamflet. Din 1950 însă, odată cu succesul montării piesei sale „Cântăreața cheală“, destinul lui Ionesco avea să se schimbe total și să devină unul dintre cei mai apreciați dramaturgi ai secolului XX. 

Pentru cel care avea să devină Eugène Ionesco, părintele teatrului absurd, perioada petrecută în România a fost una marcată de chinuri, de limitări și situații care aveau să lase o puternică amprentă în spiritul său. Dorința de a fugi de țara în care nu se regăsea avea să îi fie îndeplinită definitiv abia în 1942, când se mută din nou în Franța.

Născut pe 26 noiembrie 1909, în Slatina, județul Olt, Eugen Ionescu era fiul avocatului român cu același nume și al franțuzoaicei Marie-Thérèse Ipcar. La doar doi ani, familia se muta la Paris pentru ca tatăl viitorului scriitor să își continue studiile. Câțiva ani mai târziu, în 1916, avocatul Eugen Ionescu se întoarce în România pentru a se înrola în armată, lăsându-și în urmă soția și copiii – Eugen și sora lui, Marilina. „Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris“, nota scriitorul într-un text considerat testamentul lui spiritual ce avea să fie publicat post-mortem de săptămânalul francez „Le Figaro Littéraire“.

„Paradisul copilăriei“

După plecarea tatălui în România, destinul familiei Ionescu rămasă în Franța – mama și cei doi copii – avea să fie marcat de anii grei ai Primului Război Mondial, iar Marie-Thérèse Ipcar este nevoită să îi trimită pe Eugen și Marilina la bunicii lor, în Chapelle-Anthenaise, Mayenne, o regiune liniștită din nord-vestul Franței. Cei doi ani petrecuți aici în perioada 1917-1919 aveau să fie „paradisul copilăriei mele“, așa cum mărturisea Eugène Ionesco mai târziu.

Vremurile urmau să se schimbe curând, iar în 1922 cei doi copii sunt rupți de mama lor care este nevoită să îi aducă în România după ce avocatul câștigase custodia: „Nu-mi aduc deloc aminte momentul precis al sosirii la București, împreună cu mama și cu sora mea. Eram totuși mare, aveam treisprezece ani. (...) Am poposit la un mic hotel, Hotelul Europa, de pe Calea Griviței, în apropiere de gară. (...) Tata nu și-a făcut apariția decât peste două sau trei zile, după ce a primit de la mama o scrisoare prin care îi anunța sosirea noastră“, nota scriitorul într-un articol publicat în 1977, în „La Nouvelle Revue Française“. Tânărul se confrunta încă de la vârsta de 13 ani cu nedreptatea ce avea să îi marcheze perioada petrecută în România, alături de tatăl lui: „Câștigase procesul de divorț intentat mamei, argumentând că ea părăsise domiciliul conjugal, deși el fusese cel care părăsise totul. Numai că, în acea minunată țară, se putea dovedi orice, chiar dacă, sau mai ales dacă, era fals“, mai nota în articolul citat. Sistemul începea deja să îl deznădăjduiască.

Sub zodia persecuțiilor

Dezamăgirea avea să se instaleze treptat, dar sigur, iar orașul „despre care mama îmi spusese că era un oraș mai frumos decât Parisul, pentru a mă convinge să vin cu ea“ îi crease deja o impresie ce îl ducea la o asemenea disperare încât „Mi-am jurat că nu voi trăi nici în acel oraș, nici în acea țară. Dar, vai, mi-au trebuit paisprezece ani pentru a reuși să scap!“. Dincolo de urâțenia orașului și „copilăria plină de persecuții“, ceea ce avea să îi întărească și mai mult dorința de a părăsi țara aveau să fie schimbările politice și sociale prin care trecea România.

„Clădirile joase și murdare, străzile înguste, aspectul oamenilor de pe stradă, mirosul de mititei mâncați în restaurantele în aer liber, impropriu numite grădini de vară, orchestrele de țigani și țiganii prea numeroși – să fi fost eu rasist? –, toate acestea mă oripilau. Orașul era urât. Sunt foarte sensibil la absența frumuseții. Mai târziu, când am fost obligat să locuiesc la tata și să trăiesc în aceeași casă cu soția și cumnatul lui, loc în care am fost nefericit, am avut o copilărie plină de persecuții. Și, apoi, când am cunoscut antisemitismul, odată cu ascensiunea nazismului, s-au adăugat și alte motive pentru a-mi dori să plec cu orice preț“, mai rememora dramaturgul. Pentru Eugen Ionescu, la momentul publicării articolului din septembrie 1977, România era „o țară nefericită, în care, de veacuri, fac ravagii invaziile, dictaturile, seismele“.

Ionescu, diplomatul salahor

În 1938, Eugen Ionescu pleacă din nou la Paris, beneficiind de o bursă oferită de statul român. Revenit temporar în țară, ocupă postul de profesor de limba franceză la Liceul „Sfântul Sava“ din București, însă, după patru ani, reușește să se stabilească definitiv în Franța, țara pe care o iubea din fragedă pruncie și în care avea să se desăvârșească artistic.

Datorită unui prieten care lucra în Ministerul de Externe, reușește să fie numit într-un post diplomatic, respectiv cel de atașat cultural al guvernului român la Vichy, aflat sub influența Germaniei naziste. Această poziție i-a fost oferită ca parte a politicii promovate de Mihai Antonescu, ministrul de Externe, care voia să și-i apropie pe intelectualii români, trimițând francofilii în Franța și germanofilii în Germania. Însă această perioadă de relativă stabilitate avea să se încheie brusc în 1944, odată cu eliberarea Parisului. Postul diplomatic este desființat și, rechemat fiind în România, scriitorul refuză, preferând să rămână în Franța.

Pentru Eugen și soția lui, Rodica Burileanu, primii ani de după război au fost extrem de dificili. Fără venituri stabile, Ionescu a fost nevoit să muncească ca salahor într-o fabrică de vopseluri, în timp ce soția lui și-a vândut bijuteriile familiei pentru a face rost de bani. În ciuda acestor greutăți, Ionescu nu a renunțat la scris. A ales să își continue creația exclusiv în limba franceză, pe care o considera limba libertății și a împlinirii sale artistice. „A părăsit România într-o perioadă dificilă, în care libertatea de exprimare era restricționată. Această plecare, însă, s-a transformat treptat într-o alegere personală. Mutarea sa a fost, desigur, influențată și de contextul istoric, unul dominat de cenzură și limitări sociale. Exilul său inițial a fost impus, dar, în timp, Franța a devenit spațiul în care s-a regăsit. Mai mult decât atât, a fost o reafirmare a identității sale artistice într-un mediu cultural care îi oferea mai multă libertate. Cred că a ajuns să își revendice apartenența la spațiul cultural francez“, a explicat regizorul Eugen Jebeleanu într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“.

În Franța – sărac, în România – condamnat la închisoare

Începuturile familiei Ionescu în țara mult iubită de către dramaturg aveau să fie marcate de sărăcie, perioada corespunzând cu primii ani de viață ai micuței Marie-France, care se născuse în 1944. „Era în 1948. Trăiam în sărăcie. Fata mea era micuță. Literalmente, nu aveam niciun ban. Era ora pieței. Copilașul ne plângea. Cui să fi cerut ceva bani? Resursele erau epuizate. M-am înfuriat. Am pus dintr-odată mâna pe sacoșă și am ieșit la cumpărături. Mergeam la piață. Căutând pe jos. Am găsit un mic teanc de bancnote: 3.000 de franci. M-am întors cu coșul plin de provizii. Ceva mai târziu, din nou fără bani, am refăcut experiența. N-am mai găsit, și asta cu dificultate, decât o bancnotă de 500 de franci. În altă împrejurare, în aceeași vreme, cea mică era bolnavă. Cu totul, aveam o bancnotă de 100 de franci. Trebuiau medicamente, așa că m-am dus la farmacie“, rememora dramaturgul într-un articol publicat în noiembrie 1977 de către „La Nouvelle Revue Française“.

În primii ani petrecuți în Franța, relația cu țara natală se măcina din ce în ce mai mult, Ionescu trăind în realitate absurdul existențial ce urma să îi marcheze din ce în ce mai mult dramaturgia. În 1946 este condamnat în contumacie de către Curtea Marțială la ani grei de închisoare pentru „ofensa adusă armatei și națiunii“. Motivul? Un pamflet publicat în revista „Viața Românească“, în care critica aspru România interbelică, pe care o considera naționalistă și xenofobă.

Câțiva ani mai târziu, zorii succesului artistic încep să se întrevadă pentru scriitorul care nu se regăsea în spațiul cultural românesc, dar începuse să își consolideze identitatea de dramaturg. În 1950, piesa „Cântăreața cheală“, montată la Paris, a marcat începutul ascensiunii spectaculoase a lui Eugène Ionesco în teatrul mondial. Acest moment a simbolizat și transformarea definitivă a scriitorului din Eugen Ionescu în Eugène Ionesco, o figură emblematică a culturii universale. În timp ce dramaturgul se afirmă din ce în ce mai mult pe scena dramaturgiei franceze, regimul comunist de la București încearcă să și-l reapropie, iar în 1963 reia procesul pe care i-l intentase, într-un gest de reconciliere politică, menit să îmbunătățească relațiile cu Occidentul. Verdictul Curții Marțiale din 1946 a fost declarat ilegal, iar cazul lui Ionesco a fost clasat. Cu toate acestea, relația scriitorului cu România rămâne una complicată.

În 1966, La Comédie Française, cel mai prestigios teatru al Franței, include pentru prima dată în repertoriul său o piesă semnată de Eugène Ionesco: „Setea și foamea“, urmată de celebra „Regele moare“. Bineînțeles, recunoașterea supremă nu a întârziat să apară. În 1970, Eugène Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze, devenind primul scriitor de origine română care a primit această distincție deosebită. Alegerea sa în rândul „nemuritorilor“ Academiei a simbolizat consacrarea definitivă a lui Ionesco ca o figură esențială a literaturii universale, dar și recunoașterea contribuției sale unice la arta dramatică a secolului XX.

„Comunismul, cea mai mare escrocherie a secolului 20“

Deja consacrat ca una dintre figurile emblematice ale teatrului absurd, Eugène Ionesco a continuat să privească cu îngrijorare și empatie către România, țara natală rămasă sub jugul regimului comunist. Deși aclamat pe marile scene culturale din Occident, Ionesco nu și-a pierdut interesul pentru soarta artiștilor și intelectualilor români rămași în țară, care se confruntau cu cenzura, supravegherea constantă și, în cazuri extreme, expulzarea sau condamnarea. Din exilul său parizian, dramaturgul a devenit un martor vocal al suferințelor celor care trăiau în Est, folosindu-și vocea și poziția din lumea culturală pentru a denunța teroarea comunistă și pentru a sprijini mișcările de rezistență culturală.

Într-un interviu realizat de Monica Lovinescu înainte de expulzarea scriitorului disident Paul Goma din România, în noiembrie 1977, Eugène Ionesco vorbește cu o claritate incisivă despre realitățile regimului comunist din România și își exprimă solidaritatea față de figuri precum Paul Goma, simboluri ale rezistenței în fața opresiunii. „L-am întâlnit la Paris de două-trei ori și îi cunosc bine scrierile. Este un excelent scriitor, un mare scriitor, moralmente de talia lui Soljenițîn, poate chiar mai puternic. Pentru că în România există o inerție, un fatalism. De-a lungul secolelor, românii au învățat să plece capul, să lase valurile istoriei să treacă peste ei. Paul Goma sparge această inerție. Pentru prima dată, se aude o contestare reală în România. Este mai greu pentru el decât a fost pentru alți disidenți, pentru că este complet izolat. (...) Vor fi tot mai mulți scriitori care vor avea curajul să se alăture. Ajunge să fie unul, doi, zece, și pe urmă vor urma și ceilalți. Este o mare mișcare acum, o mare furtună care se întâmplă în țările de Est și în România. Este evident că comunismul este cea mai mare escrocherie a secolului. Se știe aici, dar mai ales în țările de Est, că în numele libertății și al justiției au fost introduse teroarea, nedreptatea, dictatura cea mai oribilă și crima. Paul Goma a fost la închisoare. A stat patru ani, dar alții au fost închiși mult mai mult – 10 ani, 15 ani. Între 1947 și începutul anilor ’60-’62 a fost un moment absolut de neînchipuit, cum poate nici măcar în Rusia nu a existat“, declara Ionesco.

Câteva zile mai târziu, lui Paul Goma și familiei sale le era retrasă cetățenia română, fiind expulzați din țară. Aveau să își găsească refugiu la Paris, unde au cerut azil politic. Aici avea să îi fie publicat disidentului român volumul „Cutremurul oamenilor“. „Este o carte înfiorătoare, încă o mărturie care îi lasă pe occidentali surzi și orbi. Fiindcă aici se poate vorbi. Aici, în Occident, se poate vorbi, chiar dacă puterea respinge ori disprețuiește cuvântul tău. (...) Cartea lui Goma nu prezintă numai un interes documentar legat de situația dintr-o anumită țară, ci este o mărturie vie despre slăbiciunea și forța omenești, despre lașitate și curaj“, nota Eugène Ionesco într-un articol publicat în „Le Monde“, pe 9 martie 1979.

Moartea politicii = moartea minciunii

Dincolo de critica față de regimul comunist, Ionesco s-a dovedit a fi un puternic observator al societății, indiferent de regimul politic care îi oferea cadrul de funcționare. Dramaturgul subliniază faptul că volumele disidentului rus Alexandr Zinoviev, printre care și „Înălțimi căscate“, „ne indică în ce măsură minciuna diabolică se poate insinua și instala în societăți întregi“. „Dacă politica ar fi ucisă, ar fi ucisă și minciuna. Dacă nu ar exista sociologii politice, societățile s-ar putea construi pe adevăruri și fapte. De cincizeci de ani încoace, ni s-a vorbit mult despre adevăruri care nu sunt adevăr, iar noțiunea de adevăr a fost dărâmată, spartă în adevăruri. Apoi adevărul adevărurilor a fost «demitizat», cum ar spune filosofii noștri de la Deux Magots. Se zice că, dacă nu s-ar crede în Dumnezeu, omul ar fi mort. Dacă este ucis adevărul, inteligența este cea care moare. Într-o țară totalitară descrisă de Zinoviev, cel ce crede în adevăr și-l caută e un schizofrenic. Ierarhia e răsturnată: puterea o deține cel mai convențional, cel mai conformist, cel mai puțin inteligent, cel mai puțin îndrăgostit de adevăr. Și așa nu se va mai termina. Mă întreb când vor putea fi înțelese, când vor fi cărțile lui Zinoviev asimilate de oameni. Mai este nevoie de timp. Pe vremea lui Hitler, minciuna și propaganda erau atât de grosolane, încât puteau fi ușor dezvăluite. În ziua de azi, Diavolul are mult, mult mai multă experiență și poate construi societăți întregi pe minciuna ajunsă infinit mai subtilă. Dar, câtă vreme Zinoviev e aici, câtă vreme există oameni ca Zinoviev, simt că încă pot spera. Poate că sufletele nu mor“, conchidea Eugène Ionesco într-un material publicat în volumul „Un om sub semnul întrebărilor“.

În cele din urmă, dincolo de geniu al dramaturgiei, Ionesco s-a dovedit a fi un fin observator al societății și al oamenilor, sesizând încă din secolul trecut realitatea pe care o trăim și astăzi, una în care adevărul devine ceva flexibil și poate fi manipulat transformând realitatea într-un joc periculos de percepții.

„În Franța, Ionesco este o referință majoră, integrat în educație și în cultura teatrală“

Chiar dacă și în spațiul cultural francez, vremurile s-au schimbat comparativ cu cele din epoca lui Eugen Ionescu, totuși, statutul artistului rămâne în continuare mult mai respectat și apreciat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu regizorul român Eugen Jebeleanu, care activează atât în Franța, cât și în România, despre statutul artistului român în Franța, care sunt diferențele din spațiul cultural francez comparativ cu momentul exilului lui Eugen Ionescu, dar și modul în care este perceput astăzi în cele două țări. De asemenea, acesta a explicat și cu ce provocări se confruntă astăzi artiștii din lumea teatrului, inclusiv presiunile din cauza popularității crescânde a extremei drepte în plan politic.

„Weekend Adevărul“: Care este statutul artistului în Franța comparativ cu România?

Eugen Jebeleanu: Statutul artistului este, într-adevăr, foarte diferit în Franța comparativ cu România, indiferent de origine sau naționalitate. Aici există un sistem numit „intermitența spectacolului“, care oferă siguranță financiară artiștilor independenți. Este vorba despre o indemnizație primită de la stat, după ce artistul acumulează un număr minim de 507 ore lucrate în decursul a 10 luni. În următorul an, aceștia beneficiază de o subvenție care le permite să aibă un trai decent, dar și să-și găsească următoarele proiecte. Acest sistem este extrem de util, mai ales având în vedere că în Franța toți artiștii sunt independenți. Nu există posturi permanente pentru actori sau regizori în teatre, cu excepția unor instituții precum Comedia Franceză. Toți ceilalți funcționează ca freelanceri, ceea ce creează un soi de egalitate între profesii – actori, regizori, tehnicieni. Nu există o ierarhie strictă ca în România, unde un anumit statut sau funcție poate influența semnificativ parcursul profesional. În Franța se pune un accent deosebit pe dramaturgie. Nu mă refer doar la scrierea de piese de teatru, ci și la rolul dramaturgului în procesul de creație. Dramaturgul este un element-cheie în orice producție, iar acest lucru contribuie la un echilibru și la o colaborare mai strânsă între toți cei implicați. Este o abordare diferită față de România, unde, deseori, dramaturgia nu beneficiază de aceeași atenție.

Cum te simți ca artist român care lucrează în Franța?

Nu îmi pun prea des întrebarea aceasta. Sigur, contează într-o anumită măsură, pentru că vin cu propriul bagaj cultural și personal. Nu mă consider un exilat, nici măcar un emigrant. Nu simt că aparțin unei astfel de categorii. Mai degrabă, mă percep ca un nomad, navigând între cele două spații culturale, fără a mă identifica strict cu una dintre ele. Nu aș spune că mă reprezintă complet o anumită naționalitate. Totuși, în contextul actual, în Franța, șansele sunt egale. În cazul meu, am avut avantajul de a-mi face studiile de regie aici, iar imediat după aceea am înființat o companie și am lucrat atât în teatru, cât și în operă. În ultimii ani nu am simțit vreo diferență semnificativă între mine și un regizor francez de vârsta mea. Evident, succesul depinde și de cât de bine îți dezvolți rețeaua profesională și de cât de mult investești ca timp, muncă și colaborare cu diverse instituții. De exemplu, colega mea, Alexandra Badea (n.r. – regizoare de teatru și film), este membră a Academiei Franceze, ceea ce este o realizare extraordinară. La rândul meu, și eu am fost decorat cu titlul de Cavaler al Artelor și Literelor, o onoare pe care nu o primește oricine. În România, însă, nici ea, nici eu nu am avut același tip de recunoaștere.

Ionesco, un reper fundamental

În ce fel diferă experiența lui Ionesco de cea a artiștilor români de azi care lucrează în Franța?

În epoca lui Ionesco exista un dialog cultural mai activ între România și Franța, iar intelectualii români care ajungeau acolo erau priviți cu o anumită curiozitate și cu atenție. Deși existau dificultăți politice – cenzura fiind un obstacol major –, odată ajunși în Franța, aceștia se integrau mai ușor. Franța a fost mereu deschisă la valorile culturale venite din afară și știa să le recunoască și să le promoveze. Astăzi, lucrurile sunt diferite. Chiar dacă libertatea de exprimare și de circulație sunt mai mari, sunt mai multe constrângeri pentru artiști. În primul rând, suntem mult mai mulți. Competiția a crescut, iar criteriile de selecție sunt mai dure. De asemenea, nici măcar Franța nu mai oferă același sprijin pentru cultură și artă cum făcea atunci. Astăzi, pentru un dramaturg sau un regizor debutant este foarte greu să-și facă o voce distinctă în spațiul francez. Există o suprasaturație în domeniu atât în Franța, cât și în România. Aș zice că școala nu trebuie neapărat să ofere garanția unui loc de muncă la finalul studiilor, dar este clar că există un dezechilibru între numărul celor formați și oferta efectivă de locuri în domeniu.

Cum este perceput Ionesco astăzi în Franța și în teatrul contemporan, în general?

Astăzi, mulți tineri nici nu știu că Ionesco are origini românești. Pentru publicul larg din Franța, el este un autor francez. Pe bună dreptate, având în vedere că cea mai mare parte a operei sale a fost creată aici, iar Franța l-a adoptat complet. Cred că aceasta este una dintre calitățile remarcabile ale acestui spațiu cultural: știe să recunoască și să promoveze valorile, să le protejeze și să le integreze. Ionesco rămâne o referință majoră, în special în zona teatrului absurdului. Deși poate nu se mai montează la fel de des, opera sa continuă să fie studiată și discutată. În Franța, textele lui sunt integrate în educație, ceea ce cred că îl face mai cunoscut aici decât în România. Forma teatrală a timpurilor noastre a evoluat – este mai frontală, mai directă, iar angajamentul social al artei a căpătat alte nuanțe. Totuși, Ionesco rămâne un reper fundamental, alături de alți dramaturgi marcanți, pentru modul său inovator de a aborda și de a transforma expresia teatrală. Nu cred că există un festival important, cum este Festivalul de la Avignon, fără o montare a unei piese de Ionesco. De asemenea, după Ionesco, a apărut un alt nume românesc relevant în spațiul teatral francez: Matei Vișniec. Acesta este adesea prezent, mai ales în cadrul secțiunii Off a festivalului, unde creațiile sale au fost foarte bine primite. Receptarea lui Ionesco este însă diferită între România și Franța. În Franța, el continuă să fie considerat o referință majoră, integrat în educație și în cultura teatrală. Cred că există un interes mai mare față de opera sa acolo, mai ales datorită numărului mare de companii de teatru și al diversității producțiilor.

Autorul, „rege“ în Franța

Cum poate România să valorifice moștenirea culturală a unor figuri precum Eugène Ionesco?

Ionesco nu riscă să fie uitat – este o figură deja bine stabilită pe scena internațională. Totuși, este esențial să continuăm cercetarea și să ne asigurăm că opera lui e vizibilă atât în România, cât și în afara ei. Cred însă că provocarea majoră astăzi este să sprijinim mai bine ceea ce avem acum, în contemporaneitate. De exemplu, dramaturgia românească contemporană este foarte puțin susținută. Nu lipsesc dramaturgii talentați, dar lipsesc platformele, programele sau rezidențele care să le permită să-și experimenteze scrisul. În Franța, dramaturgia este considerată o bază esențială a creației teatrale. Autorul este văzut ca un „rege“, iar spațiile de creație, de la rezidențe la ateliere, sunt multe.

Care crezi că este viitorul artiștilor români și internaționali în Franța?

Chiar dacă există încă un spațiu al libertății de exprimare, trebuie să recunoaștem că lucrurile devin mai complicate. Fenomenele politice, cum ar fi ascensiunea extremei drepte, creează presiuni asupra artiștilor. Totuși, Franța continuă să fie un loc unde arta și cultura sunt respectate, chiar dacă provocările actuale sunt mai mari decât în trecut.