Abdulrazak Gurnah, Premiul Nobel pentru Literatură: „Ce ironie profundă că tocmai politicienii cu părinți imigranți închid ușa țării pentru noii imigranți“

Marele scriitor Abdulrazak Gurnah, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a acordat un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul”, interviu în cadrul căruia a vorbit și despre cum a fost pentru el la început scrisul un act privat de terapie.

Scrisul modelează destinele, atât ale cititorilor, cât și ale scriitorilor. Fie că este terapie, o nouă lentilă prin care vezi viața sau chiar un mod de a trăi, nu scrisul este greu, „ci să găsești pe cineva care să te citească“, după cum afirmă Abdulrazak Gurnah.

Câștigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 2021, Abdulrazak Gurnah (75 de ani) s-a născut pe insula Zanzibar, însă din cauza regimului opresiv, a plecat la vârsta de 18 ani, împreună cu familia, în Anglia. Acest început al vieții nu l-a uitat niciodată și atât statutul de imigrant, cât și identitatea africană le abordează adesea în scrierile sale. Gurnah este un om statornic: a predat literatură engleză și postcolonială întreaga viață la Universitatea Kent, acolo unde și-a obținut și doctoratul. A început să scrie din cauza dorului de casă, iar primul roman, „Memory of Departure“, l-a publicat în 1987. Scriitura sa profundă a fost răsplătită cu mai multe premii prestigioase de-a lungul timpului, comisia de la Stockholm motivând acordarea Nobelului „pentru abordarea sa fără compromisuri și plină de compasiune a efectelor colonialismului și a sorții refugiaților în abisul dintre culturi și continente“. De asemenea, Gurnah este din 2006 membru al Societății Regale de Literatură.

Abdulrazak Gurnah a fost unul dintre invitații de seamă ai ediției de anul acesta a FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași) și, cu modestie, farmec și deschidere, a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre scris și primele rânduri pe care le-a așternut pe hârtie. Scriitorul a vorbit și despre cum mai simte după atât de mult timp despărțirea de țara natală, dar și cum arată colonialismul pe teritoriul african, acum, în epoca modernă. Cele mai importante cărți ale sale au apărut în traducere în limba română la Editura Litera.

„Weekend Adevărul“: Când v-ați gândit pentru prima oară că ați dori să urmați calea scrisului?

Abdulrazak Gurnah: Pentru mine, scrisul a fost de mare ajutor, inclusiv atunci când mă gândeam la ce am lăsat în urmă, la nefericire, la condiția de a fi străin. Uneori, să scrii te ajută să clarifici anumite lucruri, iar alteori, e pur și simplu plăcut să lași nefericirea să iasă la suprafață – scrisul este cumva ca un medicament. La un moment dat am realizat că scriam ca și cum era o poveste, iar numărul de pagini scrise creștea constant. Și mi-a luat ceva timp să mă gândesc că aș putea scrie această poveste ca un roman sau ceva similar. Dar, până la urmă, am realizat asta. Procesul în sine de scriere este unul lung. Cred că eram student, învățam și am început să și lucrez pentru că nu mai aveam bani. Aveam 20 și ceva de ani, eram de câțiva ani în Anglia și atunci am început să cred că este într-adevăr o idee bună să fiu scriitor. Dar e ceva de moment să te gândești că vrei să fii scriitor. E mult mai greu și mai de durată să devii scriitor. Chiar și după ce te gândești că vrei să devii scriitor e dificil, când trebuie de fapt să te apuci de scris. Mai dificil decât începutul scrisului e să găsești pe cineva care să te citească, să găsești pe cineva care să te publice. Iar asta este esențial. Și fiecare dintre aceste etape a necesitat un anumit timp. Și în toată perioada asta am studiat, am muncit, am trăit. Nu e ca și cum ai sta să scrii tot timpul.

Cât de mult v-a schimbat scrisul viața și modul de a vedea viața lumii și lumea însăși?

Sper că nu mi-a schimbat modul de a vedea viața, ci că mi-a ascuțit modul în care văd viața. Scrisul m-a făcut să îmi pun anumite întrebări despre mine, întrebări pe care în mod normal nu mi le-aș fi pus – cumva așa e corect, așa e normal. Întrebările fac parte din procesul de a pune cuvintele în gura altcuiva pentru a le face să reflecteze asupra a ceva. A trebuit să înțeleg asta. Scrisul te forțează către claritate, te face să fii clar legat de ceea ce gândești și despre cum îi poți face pe alții să gândească în textul pe care îl faci foarte complex.

„Scrisul, un fel de fericire în a fi nefericit“

Ați spus la un moment dat că ați avut un simț al dislocării de îndată ce ați ajuns în Anglia. Mai aveți acel sentiment?

La ora actuală pot spune că am un sentiment al dislocării deoarece călătoresc foarte mult, însă nu trebuie să locuiesc în acele locuri în care ajung. Așa că nu mai am chiar acel sentiment în același mod ca atunci când am ajuns în Marea Britanie, dar rămâne ceva din ceea ce am simțit atunci. Și sunt sigur că e un sentiment comun pentru multe milioane de oameni care călătoresc. În ultima vreme se înregistrează o creștere mare a numărului de oameni care călătoresc în Europa și în America de Nord. Însă locul din care ai plecat nu dispare. Acel loc rămâne parte din tine, parte din imaginația ta, parte din viața ta zilnică. În același timp, trăiești în alt loc. Pentru oamenii care se mută în altă țară e începutul unei noi vieți, al unui nou job sau al unei noi afaceri. Însă viața de dinainte de mutare nu dispare. Și chiar dacă îți găsești o balanță a vieții, asta nu înseamnă că în unele situații nu trăiești sentimentul că nu aparții acelui loc, acelei țări.

Când ați simțit pentru prima oară fericirea după ce ați ajuns în Anglia?

Chiar la scurt timp după ce am ajuns în Anglia, când un verișor ne-a luat de la aeroport și ne-a dus acasă la el – asta a fost o fericire, să mă întâlnesc cu cineva cu care crescusem. A fost fericire pură. Au fost ulterior și alte fericiri: sentimentul că este o aventură în noua țară. Ajunsesem într-o țară nouă pentru noi. Era o schimbare totală, eram tineri și eu și fratele meu și aveam în față multe de văzut și de învățat, nu era totul teamă și anxietate. Am întâlnit mulți oameni care au fost drăguți cu noi, care s-au purtat amabil. Am cunoscut prieteni, am cunoscut viața.

Am putea spune că, la început, scrisul era pentru dumneavoastră un act privat de terapie, un mod de reconectare cu lumea pierdută din Zanzibar. Însă pas cu pas ați început să ficționalizați evenimentele, iar la 20 de ani după ce ați ajuns în Marea Britanie, primul dumneavoastră roman a prins contur. Mai simțiți scrisul ca terapie?

Nu aș folosi neapărat cuvântul „terapie“, aș spune mai degrabă că pentru mine scrisul a fost mai mult înțelegere. Uneori folosesc cuvântul „clarificare“ legat de scris, ca un fel de separare și de înțelegere a situației. La începuturi, poate că scriam cumva încercând să înțeleg, însă, în același timp, încercând să redau într-un anumit grad nefericirea și autocompătimirea și spunând că mă simt foarte prost, iar apoi mă gândeam: „Doamne, mă simțeam teribil când am scris asta“. Este cumva, și sper că mă înțelegeți, un fel de fericire în a fi nefericit. Un exemplu: plouă afară. Stai jos și e duminică după-amiaza. Stai în camera ta, într-un cămin studențesc, și ceea ce faci e plictisitor și te simți trist și îți e dor de casa ta și de părinți. Și scrisul nu e terapie în sensul că te face să te simți mai bine, dar te face să te simți mai rău și asta îți dă cumva un fel de plăcere. Așadar, atunci când eram trist și scriam nu era neapărat terapie, însă pot spune că eram foarte atent ca frazele scrise să sune cum trebuie. Scrisul îmi cerea și îmi cere atenție și disciplină.

Prima dumneavoastră limbă este swahili și ați folosit engleza ca limbă literară. Cu toate astea, integrați fragmente în swahili, arabă și germană în cele mai multe dintre cărțile dumneavoastră. Cât de dificil a fost să vă luptați cu editorii pentru a continua această practică?

Editorii au insistat ca acele cuvinte pe care le foloseam în alte limbi să fie scrise cu caractere italice – am luptat mult împotriva acestor insistențe. Acum nu mai e vreo problemă. Totul s-a clarificat. Oamenii și publiciștii au înțeles logica faptului pentru care inserez cuvinte și sintagme în alte limbi. Și cred că este o modalitate utilă de a sugera faptul că aceasta este o cultură cu origini mixte.

Care a fost cel mai dificil moment în călătoria dumneavoastră impresionantă de la copilăria în Zanzibar la câștigarea Premiului Nobel?

Nu știu... Viața e plină de dificultăți și nu știu care a fost cel mai adevărat, cel mai dificil moment. Au fost mai multe astfel de momente. Însă sunt bucuros să pot spune că niciunul dintre ele nu a fost dificil în stadiu terminal, așa că am putut să merg mai departe.

Dificultatea de a fi diferit

Cât de dificil a fost să îi învățați pe elevii și studenții dumneavoastră că nu originea unei persoane definește ceea ce încearcă acea persoană să facă?

Nu a fost deloc ușor să fac asta ca profesor la școală, deoarece predam în majoritate elevilor care aveau între 13 și 16 ani. Știu că e o perioadă dificilă, mai ales dacă predai în anumite tipuri de școli. Predam într-o școală care nu era de elită, iar reziliența lor față de învățarea lucrurilor pe care nu le știau era una dură și puternică. Cred că e destul de dificil să îi înveți pe elevi și studenți să gândească diferit dacă au în față pe cineva care arată diferit față de ei. Dar când am început să predau la universitate, a fost ceva cu totul diferit, a fost foarte plăcut să întâlnesc studenți care erau deschiși să vină să învețe lucruri noi despre literatură. Nu cred că în cariera mea a contat foarte mult că nu arătam ca ceilalți. Am predat literatură britanică și literatura secolului al XIX-lea, însă ulterior m-am specializat tot mai mult în literatura africană, cea indiană și cea din Caraibe, așa că e posibil să fi părut cumva inadecvat că eu ar trebui să fiu persoana care predă asta.

În romanul „By The Sea“ („Pe țărm“, traducerea în limba română publicată la Editura Litera), personajul fictiv Kevin Edelman este fiul unui român, modelat după Michael Howard, fost ministru de Interne, al cărui tată era originar din România. Ce v-a făcut să alegeți origini românești pentru acest personaj?

Am ales aceste origini pentru că mi s-a părut puțin ironic ca cineva al cărui tată fusese el însuși refugiat – sau cel puțin imigrant dacă nu refugiat – se dovedește a fi cel mai feroce adversar al celor care sunt în situația de odinioară a tatălui său. Am ales origini românești, dar ar fi putut fi altele, din multe alte țări, pentru că de atunci am avut alte exemple, inclusiv fostul prim-ministru britanic Rishi Sunak, al cărui tată a fost de asemenea refugiat. Mă gândesc și la politicienii britanici Priti Patel și Suella Braverman, ai căror părinți au venit de asemenea în Marea Britanie ca imigranți sau refugiați. Acești politicieni s-au dovedit a fi opozanți îndârjiți privind acceptarea de noi imigranți. Este o ironie profundă în asta, că tocmai acești oameni închid ușa celor care vor să intre în Marea Britanie. Ce contrast! Tocmai de aceea am creat personajul Kevin Edelman.

Este colonialismul marea tragedie a națiunilor africane?

Absolut. În epoca modernă, în ultimele secole a produs cu siguranță haos. Colonialismul a produs multe transformări și nu toate au fost bune, unele dintre ele au fost teribile, una dintre cele mai teribile consecințe fiind aceea legată de construcția noilor națiuni care erau extrem de instabile în momentul în care s-au instituit, pentru că aduceau împreună oameni care nu doreau asta. Numeroasele conflicte fără sfârșit, războaiele din atâtea țări africane, toate se produc pentru că nimeni nu vrea să renunțe nici măcar la un centimetru pătrat de pământ. În plus, oamenii de acolo nu vor să stea împreună – avem atâtea exemple, de la Sudan și Somalia până în Congo. În acele țări măcinate de conflicte rămân structuri administrative cu rolul de a oprima oamenii, de a-i reduce la tăcere, așa cum fac toate imperiile – așa cum a fost după ce sovieticii au plecat din România, păstrezi toate vechile reguli pe care ai încercat să le impui, dar vine o vreme când aceste reguli trebuie eliminate pentru că ele erau destinate să îi reducă pe oameni la tăcere. Sunt multe alte consecințe ale colonialismului, precum relațiile economice dezechilibrate, lipsa de echilibru între puteri sau faptul că o națiune, un om sau un continent devine mai bogat ca rezultat a ceea ce au extras de acolo, iar acest fapt le conferă un avantaj în prezent în relația cu oamenii din acele țări care au aparținut acelor puteri coloniale. Această relație e greșită și e cauzată de faptul că acest colonialism a fost extractiv, a extras bogățiile din acele țări.