Conform unei analize ample, pacienții cu demență se pot aștepta să trăiască mai puțin de cinci ani după diagnosticare, în timp ce aproximativ 13% dintre persoane se mută într-un azil în anul următor diagnosticului. Studiul sugerează că ratele de supraviețuire variază, în medie, între doi și nouă ani. Diferiți factori par să contribuie la speranța de viață după diagnosticare, vârsta jucând un rol esențial.
Cercetătorii olandezi au descoperit diferențe în ceea ce privește speranța de viață în funcție de sex, regiune geografică și vârsta la diagnosticarea demenței. Studiul a analizat, de asemenea, cât timp se pot aștepta oamenii să trăiască la domiciliu înainte de a se muta într-un azil.
Astfel, aproximativ jumătate dintre noii pacienți vor supraviețui încă cinci ani după ce au fost diagnosticați cu demență, potrivit unui nou studiu amplu care indică existența unor diferențe majore în funcție de vârsta la momentul diagnosticării.
Peste 57,4 milioane de persoane suferă de demență la nivel mondial, inclusiv peste 12,7 milioane în Europa – și se așteaptă ca această povară să crească în următoarele decenii.
Cu toate acestea, estimările precise și actualizate privind durata de viață pe care pacienții o pot aștepta după ce au fost diagnosticați sunt greu de obținut, iar speranța de viață pare să varieze foarte mult în funcție de locația, vârsta, sexul și alți factori ai pacienților.
Pentru noua analiză, publicată miercuri în revista medicală The BMJ, cercetătorii olandezi au evaluat datele din 261 de studii publicate între 1984 și 2024, cuprinzând mai mult de cinci milioane de persoane cu boala neurodegenerativă.
Aceștia au constatat că 90% dintre pacienții cu demență erau încă în viață la un an după diagnostic, dar prognosticul a scăzut în timp, cu doar 21% șanse de supraviețuire 10 ani mai târziu.
Aproximativ o treime din speranța de viață rămasă a fost trăită în aziluri de bătrâni, mai mult de jumătate dintre persoane mutându-se la azil în termen de cinci ani de la diagnosticarea demenței
Descoperirile pot contribui la asigurarea faptului că „persoanele cu demență au o idee mai bună despre ceea ce îi așteaptă, permițându-le să facă alegeri mai informate cu privire la timpul care urmează”, a declarat pentru Euronews Health Frank Wolters, profesor asistent la Centrul Medical Universitar Erasmus MC din Țările de Jos și autorul principal al studiului.
Femeile au avut tendința de a trăi mai mult decât bărbații.
Cu cât o persoană este mai tânără atunci când este diagnosticată cu demență, cu atât este de așteptat să trăiască mai mult, dar chiar și așa, pacienții diagnosticați la vârsta de 65 de ani și-au văzut speranța de viață scăzând cu până la 13 ani, a constatat studiul.
Astfel, bărbații diagnosticați la vârsta de 65 de ani se pot aștepta să supraviețuiască 5,7 ani, în timp ce cei diagnosticați la vârsta de 85 de ani se pot aștepta la 2,2 ani.
Femeile diagnosticate la 65 de ani s-ar putea aștepta să trăiască până la 8,9 ani, în timp ce cele la 85 de ani s-ar putea aștepta la 4,5 ani.
„Boala perturbă ceea ce altfel ar fi o speranță de viață mult mai lungă”, a completat Julien Dumurgier, profesor de neurologie la centrul de neurologie cognitivă al spitalului Lariboisière din Franța.
Acest lucru subliniază „povara disproporționată a demenței cu debut precoce, unde pacienții se confruntă cu o evoluție îndelungată a bolii, alături de pierderea anilor productivi și activi”, a adăugat Dumurgier, care nu a fost implicat în studiu.
Diversitate în rândul persoanelor cu demență
În cadrul studiului, asiaticii au avut o speranță de viață mai mare decât europenii și americanii, în timp ce persoanele cu boala Alzheimer aveau mai multe șanse să supraviețuiască mai mult decât cele cu alte forme de demență, cum ar fi demența vasculară, demența frontotemporală și demența cu corpi Lewy.
Cu toate acestea, cercetătorii au avertizat că, deși vârsta, cauza demenței și gravitatea acesteia în momentul în care pacientul este diagnosticat par să fie asociate cu supraviețuirea, este încă neclar cum anume acești factori joacă un rol.
„Demențele sunt boli progresive care se dezvoltă insidios pe parcursul mai multor ani, ceea ce face dificilă identificarea exactă a debutului lor”, a precizat prof. Dumurgier.
Chiar și așa, constatările adaugă unele nuanțe la studiile mai vechi privind viața după diagnostic.
Un raport, de exemplu, a constatat că noii pacienți cu demență trăiesc în medie 6,7 ani dacă sunt diagnosticați înainte de vârsta de 70 de ani și 2,6 ani dacă sunt diagnosticați după vârsta de 90 de ani.
Altele plasează durata medie de supraviețuire la 5,8 ani după un diagnostic de Alzheimer și la cinci ani după un diagnostic de demență.
Persoanele în vârstă cu un stil de viață mai sănătos tind, de asemenea, să trăiască mai mult, chiar dacă au demență.
„Informațiile actuale despre pacienți reflectă adesea evoluția bolii pacientului mediu într-o clinică de memorie specializată, dar acest lucru nu surprinde suficient diversitatea în rândul persoanelor cu demență”, a precizat prof. Wolters.
„Studiul nostru dezvăluie o parte din această diversitate, care merită mai multă atenție în sala de consultații și în informațiile online pentru pacienți”.
De asemenea, studiul a pus în lumină modul în care independența și nevoile de asistență medicală ale persoanelor se schimbă în timp.
Pacientul mediu cu demență s-a mutat într-un azil de bătrâni la 3,3 ani de la diagnosticare, petrecând aproximativ o treime din timpul rămas în una dintre aceste instituții.
Au existat diferențe între Statele Unite și Europa și alte părți ale lumii, probabil din cauza diferențelor culturale și de sistem de sănătate, au spus cercetătorii.
Rezultatele sunt în concordanță cu cercetările anterioare din Olanda, care au constatat că oamenii tind să se mute în instituții la 3,9 ani după ce au fost diagnosticați cu demență.
Experții spun că informațiile privind „istoria individuală” a demenței, precum și a calendarului tipic de internare în aziluri, i-ar putea ajuta pe medici să planifice mai bine îngrijirea pacienților, și, totodată, ar putea ajuta factorii de decizie politică să stabilească modul de alocare a fondurilor și autoritățile de reglementare să determine beneficiile potențiale ale noilor tratamente care vizează încetinirea progresiei bolii.
„Datele din această meta-analiză oferă un cadru pentru a evalua dacă aceste terapii ar putea extinde supraviețuirea și întârzia instituționalizarea”, a subliniat prof. Dumurgier.